Ce pot acum să mai aștept din mâine,Cu care veșnicie să mă lupt ,
Mi-ajunge un poem și-un colț de pâine
Și poate-un vis din care-n somn m-am rupt.
Nu te mai cert, nu-i vina ta străine ,
Am vină eu că te iubesc și-atât.
De tine am zvâcniri și vene pline,
Pe tine ca pe-o taină te-am avut.
Azi veșnică-mi rămâne clipa noastră
Și-atât de multe cântece cu noi,
Odaia s-a răcit și mi-e sihastră,
De ce-ai zidit eternul în noroi?
Și cum să mai brăzdez cu ochii zarea
Când totul seamănă a bal mascat?
Cu tine eu nu vreau să scriu trădarea,
Pe mine eu ... în tine m-am uitat.
Ce-mi poate însemna această lume
Cu-atât de multe vorbe și gunoi?
Atât mai vreau: tu strigă-mă pe nume
Și du-mă către mine, către noi.
Ce pot acum să mai cerșesc luminii,
Cămașa ta o port, port crini și nea.
Nu mă mai înfioară nici erinii,
Ești apogeul meu, lumina mea.
© Luminița AMARIE
Citește și alte poeme...
