De îngerii ce plâng striviți și goi,
De ceața ce se lasă prin altare?
De chipul tău de sfinx marmorean,
Tăcerea mea, un urlet înghețat,
De sângele tău sfânt, galilean,
De-atâta poezie și păcat.
Și cine-o să-ți aducă-n miez de noapte
La creștet îngerime la vegheat?
Cine febril va îngâna din șoapte
Descântecul prin care te-am creat?
Din seva cui ai să-ți mai sorbi absintul -
Și cine ți se va mai închina?
În care inimi oare labirintul
Spre edenul de foc îl vei afla?
Și cine oare-ți va citi poemul,
Cu vin, cu nuci și crini îmbălsămat,
Și te va asuma pledând blestemul
De a te fi iubit ca pe-un păcat.
Și dansul nostru, o ceremonie,
Un zbor pios precum o rugăciune,
Când clătinându-ne ca o făclie,
Îngeri stăteau la rând la plecăciune.
Vezi, e târziu, lumină nu mai este,
Și prin zăpezi aleargă caii goi.
Te conturez din abur. Dă-mi o veste!
Și spune-mi că vei scrie despre noi.
© Luminița Amarie
Alte poeme semnate de Luminita Amarie
Dacă doriți să aveți în biblioteca dvs. cărțile publicate de Luminita Amarie, click AICI
