Mult prea târziu m-am mai întors acasă;Nici nu știu casa mea de-a existat.
Același scaun m-aștepta la masa,
Tot singur, trist și totuși ... împăcat.
Nu-mi amintesc să fi lăsat lumina,
Pe clanța ușii lacrima-i rămasă;
Plecând în lumea largă, sub cortina
A ce n-am fost mereu, mi-am făcut casă.
Și patul meu tot gol azi mă așteaptă,
La capul meu un înger lăcrimând,
Cu-atâta gingășie își îndreaptă
Spre mine ochii și-mi vorbește-n gând.
Aceeași umbră plânge în grădină
Și nopțile la fel sunt de pustii.
Nu știu cum de-am rămas așa senină,
De când nici casă n-am ... nici tu nu-mi vii.
Nici trupul meu nu s-a schimbat cu timpul,
Pe fruntea mea doar crini au răsărit.
Sunt clipe însă când trăiesc răstimpul
Dar tu rămâi în mine cuibărit ...
Am locul meu, tu știi că sunt frumoasă-
Nu-mi trebuiesc veșminte sau averi.
Mi-e pielea albă ... gura tămâioasă,
Pe umeri duc aceleași vechi poveri.
Ce să-ți mai spun străinul meu de mine ...
Mi-e că-i târziu iar casa mi-a rămas
Așa hidoasă, goală fără tine,
Dar nu te vreau tristeții azi părtaș.
© Luminita Amarie
