Pagini vii

În mine doarme poate frica lumii,
în mine plânge însuși Dumnezeu.
Pe suflet port precum povara ciumei,
tristețea strânsă-n lanț de Prometeu.


Și ce mă judeci tu, nu știi străine,
că orice-am fi pe lume e-n zadar?
Eu sunt aici,atât cât mor în mine,
precum o Ană-și are-al ei zidar.


Și vei pleca, vei strămuta dorința,
cu gând că poate vei anihila,
Fiorul ca o sabie încinsă,
ce doar arzând ne va înnobila.


Nu plec auzul, vorbele n-au rostul,
eu știu că mori încet când nu mă simți,
O să mă-nchid în cartea mea o clipă,
Privindu-te de-acolo, cum te minți.


Și-apoi, când tu vei crede că-s uitată
în tine, ca un vis ce te-a-ncolțit,
Voi răsări din lut și din cenușa
mormântului în care m-ai zidit.


Te voi ierta că m-ai lăsat durerii,
doar eu te știu cum plângi în pumn ce-a fost,
Din imnul tău eu am gustat întregul,
nu-mi pasă c-am plătit tristeții cost.


Și-apoi, când va suna vreun orologiu,
chemându-ne șederea spre sfârșit,
Ne vom închide-n paginele care
rămân ca martori vii că ne-am trăit.


© Luminița Amarie                                                  Alte poeme