Ajută apa vieții să nu sece,
Închide ochii, plângi încet și bea.
Privește-mi trupul alb ca o statuie,
O marmură ce tace crunt și vrea,
O clipă, doar o clipă să-ți mângâie
Privirea tristă, goală, parc-a mea.
În tine ia acum din mine chinul,
Ridică-mi voalul negru argintiu,
Să sorbi încet durerea mea ca vinul,
Apoi să-mi faci văzduhul fumuriu.
Să tai din întuneric cu lumina
Ce-ți va străpunge pieptul când pustiu,
Rămâne-ți-va palatul, căci regina
S-a stins, ca o făclie-ntr-un târziu.
Așază-te-n genunchi și spune-ți ruga,
Și dacă mă privești, ai să-nțelegi
Că în zadar m-am aliat cu fuga,
Eu te iubesc de vieți, nu ani întregi.
© Luminița Amarie
