De când te-ai dus, nici iarba nu știe să răsară;
În mine munții cad și lumea mă doboară.
Îmi pare ploaia lacrimi, și brazii desfrunziți,
Se-aseamănă cu lupii de haită rătăciți.
Nici cerul nu-și mai are culoarea azurie,
Mi-e parcă azi mâhnirea o veșnică simbrie.
Și searbăd îmi e timpul, mi-e trupul stins, prodit,
Dar sunt fără prihană în versu' acest' smerit.
De când te-ai dus mi-e lumea ca un infern cu flori,
Mi-aș da fărâma clipei,să știu că-mi ești și zbori.
Vin îngeri să se-nchine, acest pustiu albastru,
E ca o mănăstire, în gândul meu sihastru.
De când te-ai dus am zile ce parc' ar fi milenii,
N-am sufletul pe umeri, n-am vieții mirodenii.
De când te-ai dus, copile, ce chin e viața mea!
Întoarce-te și ia-mă, nu mă lăsa în ea!
© Luminița Amarie
