Cutremurând dar viu

Cutremurând, așa mă pierd prin mine.
Timpanele îmi par ca niște stânci;
Doar trupul meu e-ntreg de parc-ar ține
Și vii și morți, în palmele-i adânci.


Și ochii mei, fiorii pot să-i vadă,
Când întâlnind un simplu trecător,
Izbindu-și pașii goi, el stă să cadă
Ca sfeșnic trist, în fața morilor -


A morilor de vânt și-a nedreptății,
A singurului rost de-a mai trăi,
Când nu există-n taina bunătății
Măcar un glas ce-ar mai putea grăbi -
Plecarea noastră către alte țărmuri,
Zidirea noastră într-un alt pământ,
Însuflețirea inimii din marmuri,
Încoronarea noastră în mormânt.


Cutremurând, dar viu, te port în fire
Și nu te-aș alunga nici de-aș muri.
Eu noaptea ta, tu nopții mele mire,
Tu ochii mei, eu forța ta de-a fi.






© Luminița Amarie