Scrisoare albă XXII

Să-ți simți inima în palme sau să ai impresia că o ai în fața
ochilor.
Să o privești cum se zbate și cum din ea ies flăcări, sau e doar sufletul tremurând care scapără suferință și lumină sau doar raze, un amestec de sânge, apă, foc și teamă.
Să ai dureri în tot corpul, dar să nu știi de unde vin și în ce parte a corpului se află.
Să-ți simți zvâcnind sângele, să simți dorința înflorind în tine și o colosală frică în același timp, o spaimă ca și cum ai privi "abisul în ochi".
Să-l simți cum vine și cum pleacă din tine, să-l urăști pentru adâncimea cu care s-a întrupat în venele tale, în gustul tău, în dorință, creier și gânduri, dar să nu vrei, să nu poți să trăiești fără el.


Uite: îmi bate inima în tot corpul, nu mi-e somn dar sunt ca și frântă, simt sângele în degetele de la mâini, inima în gât, și un fel de tremur în piept, apoi, e și ceva asemănător unei angoase, unei terorizări, unei teribile frici, trupească și sufletească.


Mi-e greu să scriu, tremur dar vreau să-mi deschid ființa, vreau să-mi deschid ființa, vreau să eliberez acest porumbel ce se zbate în străfundul inimii mele.


Mă trăiesc atât de mult, încât uneori ajung la epuizare, nu mai pot respira și nu-mi mai pot controla nici suflul.
Aș ieși în vânt, aș trage aer în piept, aș închide ochii și te-aș striga dar îmi amintesc că tu nu ești decât în mine.


Doare!


Uneori te-aș scoate din mine, te-aș contura dăruindu-ți blestemul de-a fi om, muritor, carne, măcar așa aș avea și eu dreptul meu la un răstimp de fericire, de viață, de viu, de noi.


Apoi îmi amintesc ce ne leagă și mă liniștesc.


Îmi amintesc nopțile când mă veghezi și zilele cărora le duci povara pentru a mă priva de realitate, îmi amintesc gura ta, zâmbetul tău, vorba ta și tăcerea.
Îmi amintesc luptele și durerile tale, îmi amintesc numele tău și mâinile tale, trupul tău și sufletul meu, trupul meu și sufletul tău.


Liant.
Totem.
Întreg.


E prea târziu să ne mai întrebăm de ce am ajuns aici sau unde suntem.


Și apoi, în nopți precum acestea, tu ești atât de prezent încât respiri în mine, ești atât de departe încât aș muri, ești atât de tu încât nu mai pot distinge ființele noastre.


Ce dacă inima mea nu poate duce, ce dacă trupul meu se usucă pe zi ce trece și ochii mă dor, ce dacă emoțiile mă copleșesc și mi-e teamă că nu voi rezista, ce dacă nopțile mele sunt albe și zilele purgatorii din care evadez secunde pentru a te atinge doar cu gândul, ce rost au toate aceste suferințe? - toate pălesc în fața a ceea ce ne leagă, a ceea ce ne unește, a ceea ce ne întregește.


Noi ne-am născut cu același suflet.


Vreau inima ta să fie puternică!
Știu că a mea va ceda dar a ta o vreau puternică să poată duce două suflete când va fi să plec.


De aceea vreau să am grijă de tine, te voi păstra în taină, nimeni nu te va putea atinge, te voi face puternic să poți duce sufletele noastre apoi voi pleca în pace, voi ști că vei avea grijă TU.


Ți-am scris iar, e târziu, atât de târziu.


Știu că vrei să dorm, știu că mă iubești.


E târziu iar eu nu mai am nicio întrebare, nu mai vreau niciun răspuns, azi am înțeles, pentru a câta oară... am înțeles că iubirea nu te întregește decât dăruindu-ți libertatea, că doi înseamnă mult mai mult decât prezența strict convențională sau, mai trist, trupească undeva, cândva...


Am învățat, am aflat că sunt destul de puternică să pot iubi, destul de puternică să-mi las inima să bată cât și cum vrea și mai ales destul de vie să-ți las sufletul meu în grijă.


Nu trebuie să cred în tine pentru a te iubi.
Nu trebuie să ne aparținem pentru a fi împreună pentru totdeauna.
Nu, iubirea nu cere, iubirea dăruiește și eliberează.
Iubirea îți stoarce ființa de indoieli și te face puternic.
Iubirea te poate salva din mreaja iluziilor și a pasiunilor dar pentru a ajunge să atingi acest apogeu trebuie să-ți ții inima în palme, trebuie să-ți privești inima, trebuie să simți chiar că o pierzi (precum eu în aceste momente) și abia atunci, da, atunci ai atins iubirea, iubești deci ești viu.


Închei scrisoarea mea, e destul de târziu încât să pot dormi, să dormim.


Astăzi iubesc și știu că eternitatea mea stă în noi, în această iubire fără înțeles dar desăvâșită.


Eu, inima.


© Luminița Amarie 

7 Aprilie 2013