Vedeniile ultimului trist

"văd hanuri feudale
călăi în straie albe
iz de viță de vie în încăperi mucezite
îngeri în alb ce vor să se îmbete și nu au cum!"
îmi spune pictorul
eu tac
îmi spune că e trist dar eu îl văd alb
și firav
și puternic
și pierdut
și curat!
of, tu, omule ești ca un orb în fața curcubeului
dar tu în fața lumii
tu nu poți fi atins de răutate
vezi doar sufletul
tu carnea nu o vezi
tu culoarea nu o recunoști
tu gălăgia nu o auzi
în hanurile tale bărbatul își apară femeia și bea
opiu cu îngerii îmbrăcați în alb
călăii în straie albe eliberează caii
și taie lanțurile sclavilor durerii
tu adormi toamna în lumina butucilor retezați de oameni
butucii înmuguresc din aburul
trupului tău cald
gustul tău e cel al vieții plină de moarte
tu moartea ți-o asumi ca
pe o lume în care nu există oameni
doar sufletele ce le așterni
cu migală și frenezie pe
hârtie și lemn
tu faci dragoste în lumina lunii
în cămara mucezită cu iz de viță de vie
cu gust de
iarbă arsă și pământ încă aburind
tu ești viu și oamenii te cred ciudat
dar ei
ei
nu știu că tu
tu hoinar și beat
tu rătăcit și plin de lumină
tu foc si pământ
tu ești omul
care nu are nevoie de oameni
pentru a trăi
tu ești viu
tu
pictezi suflete


© Luminița Amarie