Viața ca un poem

În acest târziu din mine
dacă tac
aud cum pășesc încet orele
le aud cum vin spre liniștea mea
cum vor
să-mi prelungească agonia așteptărilor

Au trecut anii peste
aceste fotografii din ochii mei
(singurele mărturii peste timp)

(tata nu s-a schimbat
mama este a dorului)

Atâta timp m-au îndurat aceste pietre
și atâtea au ascultat încât
simt
că de fapt
nu sunt un om singur
(noaptea nu spun decât adevărul)

Dacă eram suficient
de puternică
aș fi putut să plec
din această gară prin care nu mai trec
decât amintiri
(dar cine să mai creadă în poemele scrise pe peron?)

Probabil că iubesc și eu un bărbat care
a fost iubit de o femeie
de aceea nu pot să-mi scriu felul decât
cu gândul că există

Iubirea este o lumânare
(să nu uităm că din lumânare rămâne ceara)

Am adunat până acum
litere și vise din care aș fi putut să-mi fac și eu o casă
(dar unde locuiesc oamenii cu îngeri?)

Încă pot merge
aș vrea să pot iubi de două ori
dar iată, bate clopotul și eu aștept trenul care
spun alții că a trecut de demult
(eu în smerenia unei așteptări învăț să fiu)

Și totuși
care este numele acestei stații?

(o să mai aștept vreme de-un poem)




© Luminița Amarie