Plouă.
Aleile orașului sunt pline de lacrimi.
Oamenii calcă lacrimile în picioare dar nu înainte de a se spăla de păcate cu ele.
O fi ploaia un plâns sau doar o mare de trăiri irosite, trăiri sufocate, ghemuite în ceruri care străfulgerate de nașterea unei mari iubiri sunt eliberate.
Cine știe ce îndrug...
Când am început să-ți scriu era dimineață, acum e aproape târziu, plec spre casă, voi înnopta pe drumuri în această noapte, simt nevoia să respir un pic de întuneric.
Dar tu?
Tu ce faci?
Cum înduri aceste ploi?
Cum porți atât de multe cruci?
Cum te numești în nopțile cu lună plină care parcă rupte din oglinzi se întrupează în lumi diferite de cea din care fac parte acești roboți cu inimă care ignoră frumusețea acestui moment?
Ești demn, ești demn și puternic în tăcerea ta, în viața ta, în tine.
Și totuși, te simt atât de vulnerabil, te simt atât de obosit, îți simt focul care te mistuie pe dinăuntru, îți simt durerea cu care îți bei vinul în fiecare noapte cu singurătatea la masă.
Da, eu simt tăria ta, eu simt tristețea și fragilitatea ta, te simt.
Cum cade ploaia peste chipurile triste ale oamenilor... oameni care aleargă mereu spre nicăieri, oameni cărora le este frică să se oprească să asculte această binecuvântare care cade din cer.
Oamenii nu mai văd miracolul.
Dragul meu, mi-a trecut fulgerător prin minte o umbră de îndoială, o întrebare neroadă pe care nu o pot ascunde de tine.
Mi-e teamă că nu voi avea timp să te iubesc îndeajuns, mi-e teamă că nici o ploaie nu va fi îndeajuns de lungă să ne dansăm cântecul până la capăt de aceea îți scriu, pentru a mă asigura că nici măcar timpul nu poate umbri această iubire tămăduitoare, indestructibilă dar și sfâșietoare în același timp.
E bine, mă opresc, nu vreau să iau clipelor din culoare, nu vreau să scurtez veșnicia acestei ploi de Mai care mă mângâie și mă trimite cu gândul în inima brațelor tale, în abisul sufletului tău cu o scrisoare lungă, cu niște cuvinte care nu ne vor putea vreodată înlocui.
Scrisorile noastre se vor scrie singure.
Vreau noapte, vreau ploaie și tu.
© Luminița Amarie
Scrisori albe
