Acestui negru care crește-n noi
Să-ți cer apoi să pleci
Să gust din lumină
să mă îmbete întunericul
Eu nu am căutat să fiu altcineva
Am mângâiat o viață crucea ta
Culeg din mine cioburi din trecut
Nu-mi amintesc de ce-ți eram frumoasă
Am adormit furând din începutul
Pe care toți hulindu-l l-au ucis
Privesc și-acum la oameni cum tăcerea
Le-a transformat sufletele
În namile cu grija zilelor ce-n veci
Vor mai veni
Nici azi nu vreau mai mult decât ce-am vrut
Puținul pare veșnic
Enorma zare din care se mai rup
Săgeți de foc
Ne ninge lipsa-n depărtarea
fără aripi
neîncetat
Atunci la ce sfârșit ne cheamă marea
Când nici oceane nu-s nici piscurile vii
Pe care să ne cânte ciocârlii
Cu ciocurile lor de aur negru corbii
Azi se hrănesc din mila ce le-o aruncă orbii
Și prunci cu ochi de rouă se nasc din mâl dospit
- La ce se-nchină moartea ?
La care-a trăit!
© Luminița Amarie
