Lipsurile îngheață bătăile inimii în mijlocul
Prefăcuților li se retează aripile dar ei nu văd decât
vârful munților
Am mers până la capăt de drum
Am luat cu mine o cană de lut și poza unui om
pe care nu îl cunosc
pe care nu pot decât să îl iubesc
Aș fi putut probabil să fiu fericită
Aș fi putut ajunge acolo unde...
unde n-ar fi fost atât de multă tristețe
Dar ce să fac eu cu o viață lipsită de absențe?
Ce să fac eu fără durerea unei mângâieri?
................................................
Pentru că îngerii au nevoie de oamenii singuri
Am renunțat la lume
În nopțile când ploua cu pietre am visat că
am aprins un lampion
Tu ai chipul zborului acelei flăcări înnoptate
De aceea
din când în când
te pot striga pe nume
chiar dacă la tine nu mai poate ajunge
umbra mea de lumină.
© Luminița Amarie
