Stare XXXIX

Din inima lui se scurgeau tremurând anii trăiți
în singurătatea veșniciei
O veșnicie în care a învățat să moară
O veșnicie care l-a învățat iubirea
O iubea și îngerii făceau sobor la inima lui
Oamenii renunțaseră să i se împotrivească
Era prea târziu să nu trăiască decât pentru viața din ea
Cu dragostea ce-i purta ar fi putut ucide tot ceea ce îi umbrea ei existența
Durerea dispărea încet
Frica se topea la căldura unui simplu gest
Știa acum pe de rost direcția
Fiecărei săgeți care avea să-i înfigă carnea,
să-i descoroneze așteptările
La toate plecările ei care nu aveau să se sfârșească vreodată


Viața lui
Viața ei


Două vagoane de tren care duceau se pare
sufletele lor la aceeași destinație
Dar nu și pe ei.




© Luminița Amarie