Stare veșnică

Și oasele au început să tremure
singurătatea lumii la nimic
nu-i servise
O iubea în ciuda tuturor morilor de vânt
În pofida tăietorilor de aripi
În bătaia vântului,
arșițelor, trădărilor, regretelor, înșelăciunilor, crispaților de plastic
O iubea chiar și împotriva lui
împotriva sângelui care îi împrăștia prin
trup rafale de foc
mistuindu-i ființa
O iubea și atât
O iubește și-acum
Ea nu mai e... ea.


© Luminița Amarie