Am crezut că nu am să-ți mai scriu.
Ori de câte ori începeam scrisorile acestea, vocile din mine sau de
oriunde altundeva îmi strigau cu un râs ironic, morbid, că totul e în
van și că nu voi ajunge la tine niciodată...
Viața mea curge ca un râu, ca un izvor, apa lui are aceeași dumnezeiască
lumină mereu dar niciodată aceeași intensitate, limpezime, răceală,
oglindă.
Apa e vie și sălbatică, doar uneori mai blândă.
Aș putea să-ți povestesc despre zilele mele aici, despre soare și stânci, despre copii și praf, despre cafea și pietre, despre oameni și tristețe.
Aș putea să-ți spun despre cele două cd-uri și despre desenul pe care l-am primit de la copilașul acela care mă iubește.
Ți-aș putea spune despre oamenii frumoși pe care i-am cunoscut, despre îngerul meu păzitor, despre nopțile mele lungi, despre ceștile mele cu ceai, muzica lui Bach și poemele Silviei Plath, despre ceea ce gătesc, despre cum fac curat și despre rochiile ce mi le-am cumpărat, rochii pe care știu că nu le voi îmbrăca vreodată.
Ți-aș putea spune despre orele pe plajă și diminețile atât de frumoase în care mă scald ca în copilărie, despre banii pe care îi economisesc să îmi cumpăr brățara aceea fină ca o mângâiere, ca să simt că mă ține cineva de puls...de încheietura firavă a mâinii, doar știi...
Ți-aș putea spune despre bucuria pe care o aduc unor ființe prin simpla mea prezență și despre cum am făcut o mamă fericită, despre poemele pe care le scriu dintr-o suflare și despre neputința mea, a corpului meu, de a sta uneori în picioare, nu știu de ce.
Ți-aș putea povesti despre emoția ce o simt la gândul că voi mai tipări o carte căreia nu i-a sosit încă titlul, despre tata și despre pomi, despre mama și despre bunătate, despre cartea aceea pe care nu am deschis-o de frică și despre visul de aseară.
Ți-aș putea spune despre cum lăsarea serii mă întristează, mă înfrigurează, căci mă așteaptă acasă masa singură pe care o voi pregăti, căreia îi voi găti dar care, în ciuda a tot ceea ce fac pentru a o umple, tot pustie rămâne. Ți-aș putea spune despre focul de artificii de aseară, despre zgomotul pe care nu îl suport dar de care am uitat privind la stelele clonate din apă și despre semnele pe care le primesc subtil de la cineva în fiecare zi, cum că totul este provizoriu, chiar și această tristețe a mea, chiar și această binecuvântare de a vedea culorile și pământul cu flori, despre alintul acesta de a respira, despre mirosul de patchouli, despre dorința mea de a avea amintiri și despre toamna de acasă, toamnă de care nu m-am rupt vreodată, ți-aș putea spune și despre singurătatea care îmi îngheață sângele uneori și iarăși, despre aceeași singurătate care mă salvează de zgomotul, de zbuciumul, de războiul din mine.
Ți-aș putea spune despre dialogul nostru perfect, ca o groapă în piatră pe care cresc și înfloresc măceși, nu știu de ce doar măceși...
Dar nu, nu vreau să-ți spun decât ceva mărunt, lipsit de însemnătate în dicționare, măreție, materie, limite sau chiar valoare în fața omenirii:
îți scriu această scrisoare pentru a-ți spune că sunt singura dovadă că exiști.
Dar oare eu exist?
Cred că te iubesc, altfel n-aș fi găsit "drumul spre mine".
© Luminița Amarie Scrisori albe
