Poemul acesta ți-l scriu din inima singurătății.M-am întors în lagărul existenței umane dar tu rămâi scăparea mea.
Sângerează liniile palmelor mele.
Am ales ales numele copiilor
noștri.
Lemnul pătuțului era verde ca ochii tăi în mine.
Ți-am pus masa și te-am așteptat noaptea cu lumina stinsă.
Te-am iertat și te-am adus acasă.
Purtai zăpadă neagră în buzunare și degetele îți amorțiseră.
Sub unghii aveai pojghițe de noroi, îți era frig și nu știai cine sunt.
Te-am adus acasă, acasă te-am adus.
Te-am așezat în pat, te-am descălțat și te-am privit adormind.
Te-am iertat, te-am iertat că niciodată nu îți aminteai numele meu.
Am ales locul nostru.
La temelie am îngropat o creangă de brad și toate scrisorile mele către tine.
Și te-am urât și-am vrut să te înghită ochii ce îi priveai trădându-mă.
Apoi te-am iubit și am uitat și eu cine sunt.
Am înghițit tot noroiul și tu, cu lipsa ta, îmi spui că ne-a ucis abisul din mine.
Am făcut focul în casa noastră.
Pe masă scrisoarea aceasta.
La geam o uitare care nu bate niciodată.
Eu - o imagine ce se topește în oglindă.
© Luminița Amarie
