Am devorat iluzii, azi nu mai lupt cu timpul;
Mă frânge neputința dorinței, vreau fiorul.
Ascultă-mi întâmplarea de-a-ți locui în brațe
Și iartă-mi depărtarea, mi-e umbra călătoare.
Clădim cu ironie iubirea pe speranțe,
Dar Doamne-n lumea asta la locul lui ce-i oare?
Avem în noi zidită durerea și-mplinirea
Și ne mințim frățeste că știm ce-i bunul, răul
Fugim cu teama-n inimi când poate că iubirea
E singura lumină - sau poate ne e hăul.
Nu știu, nu știi străine că gândul nostru poate
Ne leagă-n altă lume precum o taină vie,
Dar Doamne-n lumea asta, umbrită de păcate
Ce poate o ființă mai mult decât "să fie"?!
Cuprinde-mi nuditatea privirii ce-mpresoară
Pe chipul tău și-n tine lumini de pocăintă
Și cere-i veșniciei să-mi fii întâia oară
Tu dreptul meu la mine, eu ție o dorință.
© Luminita Amarie
Alte poeme