Aud în mine-un clopot - e chemarea;E cel din urmă - ultim orizont.
De când mă știu am ignorat răbdarea,
Ca un recrut ce vine de pe front.
Și m-am spurcat cu fiere și iluzii,
Blamând iubirea ca pe-un iad pustiu.
Beția mea în noaptea cu infuzii,
Un vin din cupa vieții - am fost viu!
Acum mă-mpart în mii și mii de clipe,
Mă risipesc de teamă-ntr-un ecou.
În mine demoni dau să se-nfiripe,
Trezesc fiori în piatră, plâng din nou!
Nu tremur la atingerea durerii,
Atât de multă-n mine am sădit ...
Eu mi-am vândut de mult eu-l tăcerii,
Tristețea rău nu mi-a pricinuit.
M-adun dintr-un deșert și uit de mine,
Eu pumn de cer am fost și-apoi pământ,
Din carnea mea s-au înfruptat jivine
Dar eu am renăscut prin necuvânt.
Să fug mi s-a părut o blasfemie,
De ce-aș fugi de mine, cel ce sunt?!
Pe toate le-am trăit cu bucurie
Și am iubit mereu curat și crunt.
De-aș regreta că am trăit păcatul,
De-a fi și eu un simplu muritor,
Mi-aș renega tristețea și aluatul
Din care tot ce sunt mi-au fost izvor.
Mi-s nopțile avare, ziua plină
De-atât de mult tumult și Dumnezeu.
Oglinda mea rămâne din lumină
Tristețea mea-mi rămâne Prometeu.
© Luminita Amarie
