Vom pune lacăte sub perne
şi vom spune rugăciunea
privindu-ne sufletul rostogolindu-se printre pietre
căutând un ultim adăpost ...
Vom ști că se întâmplă
iubirea noastră liniștită
domni-va cuferele vechi
poate că vom păstra toate aceste scrisori
nimeni însă nu le va descoperi
Din întunericul nostru
vom simți că a venit momentul,
clipa cea din urmă
când fruntea ta - orizont crestat de albul unei vieți vii -
va rămâne eterna mea fericire
OH! Fericire! Fericire! Fericire!
Pe câmpiile lumii iasomie sălbatică va înflori în plinul anotimp
al despărțirilor
Iasomie albă, iasomie neagră ...
Ne vom rupe încet de această ierarhie a deșertăciunilor
tu - leagănul neputințelor mele
...
Un bun rămas prin semne ai să-mi lași
Va scrie undeva că
am fost și noi vlăstare
poate că am iubit mai mult decât am îndurat acest exod al dezamăgilor
poate că da, veșnicia nu folosește la nimic ...
O singură plecare ne așteaptă!
Goi
goi și singuri
De m-aș întoarce vreodată, piatră aș vrea să-ți fiu,
lacrimile tale atunci ar înflori
(o carte a nimănui)
© Luminița Amarie
