Amanții triști suspină la plecare,
De-ar fi putut ar fi înmărmurit.
În noaptea lor, în clipa voluptoasă,
În întruparea unui nesfârșit,
Acum privesc la marea furtunoasă
Precum în clipa morții la zenit.
Regatul lor, iubirea blestemată,
Un trup unit, pământ și abur viu,
Se-aseamănă cu marea înspumată,
Doar țăndări din trecut peste pustiu.
Și plouă, plouă mult, cu disperare,
Copacii grei se-apleacă spre pământ,
Îmi pare tot în jur o închinare,
Într-o tristețe blândă, de mormânt.
Aprind lumina din odaia rece,
Singurătății să mă spovedesc,
Aievea simt cu timpul ne petrece
Către un loc ce nu știu să-l numesc.
Pesemne că-i un loc al împăcării,
Cu lacuri vii și pomii înfloriți,
Dar dacă nu-i acolo steaua mării,
Vom fi eterni amanți nefericiți.
©Luminița Amarie
