Se scurge din amurg o luntre albă,Din rouă crudă mi-am făcut o salbă,
Vreau dorul să-mi răsară din mormânt!
Privesc ca o copilă cum trec anii,
Nu-mi amintesc de am mai fost cuvânt.
De-aș apuca să mai miros castanii,
Din ceara lunii să-mi croiesc veșmânt...
De aș putea... de aș iubi odată!
Odată pentru tot ce-am îndurat,
Nu mi-ar păsa de-aş mai fi om, ori pată,
Mi-aş pune-n piatră sufletu-mpăcat.
De aș simți odată cum răsare
În mine viața cu al său amar,
N-am să mai cer... nu voi dori scăpare,
Aș bea veninul tot dintr-un pahar!
De aș fi iar o umbră rătăcită,
Știind că veșnicia-i doar un chin,
Aș accepta pedeapsa plăsmuită,
Și viața o voi stinge doar în vin.
De-ar fi din nou pământul să mă nască,
Știind, oricum, că vin dintr-un păcat,
Comoara lui de-aș fi sau numai iască,
Mă-ntorc să fiu, că sunt... deja plecat.
© Luminița Amarie
