Scrisoare albă XXIX

 3 Mai 2013



Noaptea mea se lasă încet, superbitatea acestui fenomen la care ființa mea are drept să participe este dincolo de cuvinte, este ceva pur, un fel de lege care întemeiază imperiul frumuseții pure, este această noapte una din acele nopți în care îmi tremură sufletul precum o ultimă frunză rămasă în toamna unui copac, un tremurat de mirare, de înălțare și mulțumire că în ciuda a toate cele lumești frumusețea continuă să existe, să renască, să ni se dăruiască.
De-ai fi aici să vezi și tu cerul meu, de-ai fi aici să simți mireasma liliacului înflorit al bunicii și minunea aceasta de viață care nu se sfiește să ne cuprindă întotdeauna, ca și cum am merita atâta frumusețe...
Sunt din nou acasă, pășesc pe urmele mele, îmi resimt prezența și sunt mereu, dar mereu cuprinsă de o fericire sfâșietoare în fața vieții care mocnește și înmugurește peste tot, dar mai ales în sufletul meu plin de spectacolul acestor anotimpuri la care se pare că am drept să particip și nu doar ca spectator...
Pentru că minunea de a fi, de a exista, de a respira, de a privi mi s-a dăruit și mie sunt copleșită și am început să-ți scriu.

Desigur că există și durere, durerea oamenilor singuri care însă atunci când iubesc simt că nimic, dar nimic nu este în zadar și găsesc motiv de strălucire și încântare peste tot.

Voi amesteca această scrisoare cu simțirea și miracolul care se întâmplă în mine, miracol de care am fugit și de care încă fug considerându-mă nedemnă de această iubire care mă înobilează și dezonorează în același timp.

Cât de mult se descoperă un om când Iubește este de fapt ceva ce nu poate fi cuprins în cuvinte.

Sunt un om viu, greșesc la fiecare pas dar Dumnezeu mi-e martor că nu am vrut decât să fiu, mereu însă întorcându-mă la umbra mea, la drumurile și tăcerile mele...
Bucuriile mele de azi sunt simple și lucrurile frumoase, oamenii, darurile, cuvintele de prețuire, nu fac altceva decât să mă sperie și iarăși aș fugi speriată și copleșită de atâta frumos pe care îl pot avea pur și simplu fără nimic în schimb, rămâne mirarea și sunt fericită că o simt.
Nu puține sunt clipele în care mă gândesc la scrisorile acestea, la viața mea din scris, la ideea de a înceta... dar gândul meu mereu vine și pleacă precum un fulger.
Nu aș fi dacă nu aș putea să scriu, mi s-ar reteza aripile din adâncul inimii.

Scrisorile mele sunt adresate acelui
om care trăiește prin ele, aceluia care se bucură și se cutremură în fața măreției acestei lumi, și sper cu toată inima că nu doar eu trăiesc această stare de infinită exaltare deseori înfiorătoare dar mereu de o colosală, nemărginită frumusețe.

Și apoi, ce este iubirea dacă nu o forță a naturii?!
Atât de imprevizibilă, ca o ,,fericire grea."
Nu știu dacă ființa mea o poate duce dar știu că o pot dărui, știu asta.
A iubi e ca și cum reuși să trăiești fără teamă că ar exista vreun sfârșit.
Iubirea este acceptare și uneori sacrificiu, spun uneori pentru că eu cred că în iubire totul se întâmplă simplu, de la sine, fără sforțări și fără inventare de minciuni.



Este târziu, uneori visez... alt miracol.

© Luminița Amarie