să fii una cu neantul
Degeaba te ascunzi la umbra slăbiciunilor
Totul a devenit transparent
Te văd cum stai cu pieptul tău de jăratec
Dar cu inima cât un bob de rouă
Desigur că știam
Podoaba ta impunătoare
Acest trup nemuritor căruia parcă
I te dedici total
Degeaba!
Noaptea când te gândești la mine
Tremuri
Devii apă
Știam, știam că n-ai să poți
Nici măcar tu
Tu care pe toate le-ai trăit
Ah, iubirea!
Iată cea mai mare nenorocire
Zâmbindu-ți perfid
Precum o moarte lentă
Foarte lentă
Firește că știam, tu ce credeai?
Că totul se întâmplă
În ordinea cărților pe care le-ai citit?
Ce chin, ce rost nenorocit!
Și iată că iubești
Cu o durere care depășește libertatea de-a muri
Nu poți
degeaba te ascunzi
E prea târzie scena în care speriat
Te-aduni și mori în tine
Iubirea este un blestem
Și asta ai știut
Pe toate le știai
Dar nu știai
că nu folosește la nimic
să știi despre totul Viață
Atunci când cea din urmă ți se întâmplă.
© Luminița Amarie
