Nu ți-am mai scris de demult, zilele mele au fost lungi și fără de reper.
Uite, acum a venit momentul să-ți spun câteva cuvinte despre noapte.
Îmi imaginez - știu, e trist, dar nu am de ales decât să-mi imaginez -
că sunt fericită și cobor mereu în întuneric să ascult noaptea.
E atât de calmă noaptea uneori, încât poate să ucidă cel mai neînsemnat
zgomot. O iubesc, iubesc noaptea, mereu am iubit întunericul.Cobor încet
pe scările de marmură neagră, sunt desculță, în mâna dreaptă am o
lumânare cumpărată, aș fi preferat o lampă cu gaz, dar casa mea pare că e
departe, lampa e în casa mea, de fapt casa mea nu știu unde e, și apoi
eu nici nu cred că am o casă de... în mâna stângă am sandalele.
De obicei cobor aproape de miezul nopții, rar ma întâlnesc cu cineva,
oamenii s-au obișnuit cu mine și mă privesc cu duioșie, nu știu de ce,
poate că mi se pare, cine știe, mereu mi-am imaginat că știu ce simt
oamenii, mereu mi-a fost ușor să le citesc gândurile, doar ochii
le-priveam, eu să vorbesc nu am știut vreodată.
Merg prin iarba umedă și tălpile mele au privilegiul de-a respira doar
rouă, senzații nemaiîntâlnite mă cuprind și fiorul continuă să mă
cutremure, e ca și cum m-aș naște acum, cunosc pe de rost lumea aceasta,
am fugit din ea, m-am întors la ea, în fiecare zi am inventat-o din
nou, emoțiile sunt cele care m-au ținut vie, emoțiile sunt cele care
dacă ar fi, ar putea să mă și doboare.
Odată ajunsă în curtea pustie, mă așez pe o bancă de fier- de lemn nu mai
sunt, le-au scos din uz, păcat, aș fi avut și eu pe cineva lângă
mine... Mă așez pe bancă și privesc cerul, mi se întâmplă să lăcrimez,
este un moment atât de adânc încât parcă din pieptul meu se deschide o
ușa și ies suflete sau păsări, în fine, ies niște ființe care nu se văd,
dar au inimă. Respir greu si încep să tremur, nu ma înfioară decât
gândul că aș putea rămâne fără nopți, chiar dacă știu că fac un lucru ce
nu i se cuvine inimii mele. Inima mea este foarte slabă și sălbatică în
același timp, nu o pot înțelege, zău! Nu știu niciodată cum să mă
comport, când scriu, o simt ca un pumn în care arterele dau sa
plesnească. Se zbate mereu când ies noaptea să respir întunericul, inima
mea bate atât se tare încât poate deveni zgomotul ucis de însăși ceea
ce ea Iubește mai presus de orice, de către liniștea nopții. Da, noaptea mi-e un bun prieten, uneori îmi alină singurătatea. Îmi iubesc singurătatea, doar că uneori e bine să simți că nu esti singur, uneori e bine sa simți atingerea, atingerea nopții, șoaptele vântului venit de departe, de la cineva care știe, care îți știe singurătatea, care îți știe fricile, care te Iubește așa, cu întreg contrastul în care trăiești...
Cobor în întuneric să întâlnesc pe acel cineva, care de demult a pornit către mine, în fiecare noapte cobor, aștept și îmi imaginez că sunt fericită...
Poate chiar că sunt, dar încă nu știu asta, da, poate că eu chiar sunt fericită.
© Luminița Amarie Scrisori albe
