porumbei cu zale de oțel pe aripi
se înalță.
din piscuri picură sângele alb al bătrânilor;
iată, femeia continuă să se dăruiască,
poartă pe buze chemările nopții,
desfrânare de aripi într-un trup-
copac e trupul femeii care tace
și eu, eu pot iubi cât mă ține sufletul-
oricum el poate mai mult decât mine.
e liniște în casa mea și ard lumânări.
nu am nici ceas, nici lacăte.
păstrez doar ceea ce las să plece, culeg hârtii cu care îmi acopăr umerii și ochii.
păcat că toate se întâmplă prea târziu
și mi-e frig.
© Luminița Amarie
