Iubeam, iubeam tristețea mea curată.
Cu noroi acum s-a amestecat.
Beau apă crudă, frunze cu miros de flori... și plâng.
Nu știu de ce plâng, că doar tata e bine, mama mângâie mielul abia născut.
Din ochii ei vântul împrăștie făină de grâu și frații mei fierb pietre.
Am citit totuși ceva care mă împinge în gol. Am citit o mare tristețe.
Îmi prind inima în țâțâni. Mâinile mele devin crengi uscate. Nu mai am nimic fără mine. Cântecul de leagăn cheamă norii.
În taină îmi cer iertare de la icoane.
Mă rog, mă rog să cuprindă văzduhul țipătul meu.
Nu e loc pe pământ, nu e loc!
© Luminița Amarie
01-10-2013, 9:52 pm
