Mi l-am clădit în anii ce-n mine am tăcut
O să se spargă norii, nu fie cu mirare
E liniștea ce cade din focul ce-a trecut
Prin mine ca prin ceața privită-ntâia oară
De toamnă alabastră ce nu s-a mai văzut
De pui de jderi ce zburdă firavi în plină vară
Și parcă din și din pruncul ce eu l-aș fi născut -
Dacă eram mai bună, mai demnă de eternul
Fior ce crește-n palme când ochii i-i privești
Când inima se zbate și îți erupe sternul
Și știi că neputința te face să-l iubești
Mai mult cum pe-o comoară decât pe-o bucurie
Ce crezi că de-i păstrată veșnic a ta va fi
Dar fiu'-acela nu e, și inima ta știe
Decât o altă șansă a lumii de-a muri!
O clipă după tine, o oră ce lungește
Această agonie, acest vremelnic chin
Căci nu e-n veșnicie decât cel ce trăiește
Cu stropul care cade dintr-un pahar prea plin.
© Luminița Amarie
