roză boboc din piatră scânteind
trupul tău
o vale adâncă
în care pui de cerbi aleargă
să bea roua
ochilor tăi inima mea le este
fereastră
glasul adânc vin de cărbune
pe tălpile noilor născuți
fecioare dorm pe pragul tău
îmbălsămat în apă neîncepută ești
ecou în lemnul sălbatic abur de iarnă al cailor albi
al cailor negri
pe un câmp proaspăt răscolit de dincolo
sufletul tău este acela care se înalță din mine
© Luminița Amarie
