Există un drum în palma fiecărui om;
Trebuie doar ca liniile să se întâlnească,
Să continue.
Doar așa vom trăi
Al cincilea anotimp.
Tu ai intrat în sufletul meu, așa cum un prunc
Se strecoară prin scândura ruptă din gardul
Casei părintești,
Ajunge în grădina cu lucerna abia încolțită
și mângâie șarpele, fără să știe mângâierea.
Ai intrat în casa mea, precum un înnoptat
Al drumurilor.
Trupul tău obosit avea adânci urme de lacrimi.
Fără să știu numele tău, ți-am privit inima-
Pe umerii mei se odihneau păsările nopții,
Tu le-ai văzut,
Te-ai așezat la masa mea și mi-ai spus:
-"Femeia mea ești tu, dă-mi apă.
Atunci apele s-au adunat în ochii mei și am știut
Că ai ajuns acasă.
Ai intrat în sufletul meu cu o furie secerătoare.
Din mine au fugit toate blestemele târziului.
Cu brațele tale împrejur, am
alungat toate nopțile
Care, de atâta singurătate nu mai plecau din mine.
Tu, ultima gură de aer în pieptul unui muritor,
Ai intrat în sufletul meu, precum o
săgeată de viață în vintrele unei fecioare.
Ai venit de departe-
Cântecul pașilor tăi mă ducea mereu către tine,
Și iată că astăzi,
Când o ceară neagră acoperă lumea florilor de câmp,
Când largul a devenit o noapte pământie, nesfârșită,
Precum înmormântarea singurului cer
La care toți, dar toți în taină
Ne spuneam rugăciunea,
Pot privi din întunericul în care m-ai lăsat,
Cum sufletele noastre plutesc deasupra lumii
Și devin unul fără să știe c-au locuit în noi.
©Luminița Amarie
