Au fost vise care mi-au spulberat singurătățile,
Lacrimi care mi-au umezit pământul trupului,
Lăsându-l mai cald, iarbă cerbilor.
Domnului Munte, izvoarelor albe, loc sângelui.
Au fost cuvinte, cuvinte spuse de altcineva,ca fiind ale mele-
Poate că m-au salvat, poate că m-au ucis.
Au fost nopți de dragoste și dimineți de zăpadă,
A fost fericire, ah!
Atât de multă, Blânda, sălbatica, trista și veșnica fericire!
Perlele ce îmi acoperă umerii,
Culese din noroiul lacrimilor mele,
Acum cheamă marea la țărm.
Cuvintele mele strigă după tăcere,
Rațiunea îmi devine o iluzie a faptelor
De a construi, a crește, a consolida.
La ce bun?
La ce bun, dacă îngerul meu privește
de la fereastra de fier,
Cum inima îmi aleargă singură pe această
Zăpadă neagră,
Prin acest vânt încețoșat,
Să scape de lagărul ființei-
Chinuită de acest azi care nu se mai termină,
Acest mâine care nu e decât o izbăvire falsă a speranțelor.
Mi-au furat caii,
Mi-au zdrobit mâinile,
Mi-au ars ninsorile de cerneală.
La ce bun atâta suferință,
La ce bun această reculegere de fapte,
Când poate, odată trecute, toate o iau de la-nceput?
La ce bun acest perpetuum mobile al amăgirilor?
Dragostea mea, deschide fereastra-
Pasărea aceasta alb cenușie,
poate că va mai trece pe aici,
dar doar odată pleacă.
©Luminița Amarie
