roua sufletului tău
am alergat pe câmpiile în flăcări
rochia mea avea ceva din tandrețea
lăstarilor din spini
pe trupul tău am învățat alfabetul mirilor uciși
noapte de noapte mâinile tale m-au împrejmuit
de nimic nu mi-a fost frică
nimeni nu mai văzuse chipul meu până atunci
nimeni nu mai iubise animalul din sângele meu
apoi a venit iarna cu viscolul ei a împrăștiat tainele noastre
nu mai știu dacă astăzi ești același
nu mai știu dacă în umbra ta mai locuiesc tăceri
nici numele nu ți-l mai strig
nici trupul meu nu îl mai recunosc
dar dimineața aceea de la sfârșitul lumii
înlocuiește toată această rătăcire
știu că mă aștepți
că ai iertat și tu
ai părăsit
chiar ai ucis
unui trup poți să-i iei strălucirea însă
blândețea unui gest pe timp de război
e îndeajuns să crească steagul alb
în mijlocul pustiului
pe o cruce așteptându-și mătăniile.
©Luminița Amarie Alte poeme
că ai iertat și tu
ai părăsit
chiar ai ucis
unui trup poți să-i iei strălucirea însă
blândețea unui gest pe timp de război
e îndeajuns să crească steagul alb
în mijlocul pustiului
pe o cruce așteptându-și mătăniile.
©Luminița Amarie Alte poeme
