Scrisoarea vămilor albe

Trecători liniștiți, trecători fericiți, grei și reci.
Este o primăvară a singurătății, blândă, vie, a noastră. Azi mă întorc la tine din trecut. Trecutul spinilor, trecutul tainelor, trecutul unui vis.
Am fost departe și mi-a fost dor de tine. De mine am fugit să pot simți din gol, să nu mai fiu aceeași.
Atât de multe, liniștea mea, atât de multe am să-ți povestesc. Mereu iubindu-te cu dor mi-e frig de tine.
Am inventat o limbă a necunoscuților, am aruncat veșmintele de fier, umerii mei au tremurat în ploaie și am putut, din profundul timpului, să plâng liniștită.
Te-am iertat. M-am iertat. Ne-am uitat fără noi. 

Am alergat prin văile pustii, am crescut inimii trupului meu aripi și am crezut în zborul care va veni. Am lepădat blestemul neputinței, am luat cuvintele de dragoste și le-am îngrijit până au devenit ființe care, desăvârșit și fără de regret, azi ne plâng. Am crezut în iarna de flori care urma să vină. Și a venit. Ninge cu flori de cireș. Iată ce senină fericire...

M-am rătăcit pe urmele mele, m-am mințit cu ale mele cuvinte, am trădat rugăciunea care m-a salvat apoi în mine obosită m-am întors. Aveam urme de lumină pe trup, petale de flori pe aripi, ceara trecerii pe ochi. Durerea e atunci când nu mai poți să plângi dar eu îți scriu să mă salvez în tine.
Nici nu mai știu cât este de târziu. Nu am crezut că mă voi întoarce la scrisorile noastre. Nu am crezut nimic, eu numai am visat. Plecarea mea rămâne, încă, dovada unei mari iubiri. Vidul din vis m-a aruncat din mine, am strâns genunchii lumii și m-am rugat din nou. O rugăciune am spus pietrelor ce îmi apasă crucea și m-am întors la tine. Tu. Cel care ești. Tu. Cel care vei veni. Tu. Cel care niciodată n-a plecat din noi. 

Odată, îmi amintesc, odată eu aveam un suflet care mă avea. Azi nu mai știu ce glas au ochii tăi, nu mai aud ecoul cărnii tale, nu mai presimt pe piatră pașii grei ai fericirii. E doar o enormă apă care mă înconjoară și-n care încă, nădăjduiesc și strig numele timpului trecut în care cred, știu că a rămas sufletul meu.
Îmi iau inima și o așez în lumină. Mă aștept la o iertare care știu că va cădea. Visez la o liniște care ne va cuprinde precum un ultim, veșnic anotimp. Anotimpul inimii, un timp al iertărilor.
Dragostea mea, scrisoarea acesta nu este de dragoste, nu este de regret, nu este de întoarcere. Aceasta este vama dintre noi pe care eu am trecut-o în sfârșit.

Cu mâinile goale. Cu trupul uitat. Cu anii târzii. Am revenit. Mi-am amintit de mine.
Cade lumina pe florile lunii ca lacrimile pe genunchii unei mame.


©Luminița Amarie                               Scrisori albe