Amestec de sânge furat eternității
Plouă.
Am umblat prin ploaie ore în șir.
Am făcut, desigur, opusul a ceea ce mi-ai spus. Am răcit. Pe străzile
pustii trupul meu a avut loc să se piardă, să se adune, a putut fi
singur, a putut plânge, a putut să se depărteze de inima aceasta care
încercă să scape din colivia lumească, din meandrele terestre ale
trupului și să se arunce în această iubire care îmi macină ființa și
care, totodată, mă înalță. Trupul meu s-a dezlipit de mine și a plecat
să locuiască în amintirea ta.
Frânghii de apă, cetini de spini, pași de pământ.
Cazi pe liniștea trupului meu cu tot aburul depărtărilor, eu te culeg și tac. Eu te iubesc și plec.
Ah! Cine suntem noi? Noi doi. Niște străini. Două universuri pierdute
în liniștea aceleiași eclipse. Două trupuri care se caută unul în
celălalt, gânduri ale aceleiași tăceri. Ritmul unui cântec. Strigăt și
pedeapsă. Cuib.
Credeam că sunt eu cel mai trist om fericit.
Credeam că numai eu mai știu a aștepta. Sunt departe. Au înflorit
castanii, îi privesc și-mi amintesc cuvintele tale care luminează în
mine precum niște sfeșnice de flori și mi-e dor de verdele de-acasă.
Lumina crucii din cimitir.
Tata în pragul casei din copilărie, tata care tare ar fi fericit să
știe că te port. Tata - singura legătură cu originea sângelui meu.
Mă gândesc să te strig. Mă opresc în ploaie. Nu mai pot să respir.
La ce bun lacrimile când tu mi-ai spus că doar lumină ai găsit în mine. Zâmbesc înlăcrimată.
Privesc graba trecătorilor.
Oare ei au fost vreodată fericiți? Oare au plâns vreodată pentru că nu
știau căile fericirii care mereu trec prin lacrimi? Oare această lume
pierdută mai poate fi adunată? Oare cuvintele acestea care nu sunt
cuvinte mai pot atinge inima rătăciților?
Tind să cred că da căci fiecare purtăm în noi scânteia salvatoare. Pesemne că frica ne doar îngheață apele, apele inimii.
Nu am vrut să povestesc lumii cum mi te-ai arătat. Nu am vrut să spun
acestei vieți despre cum m-ai lăsat să răsar în ochii tăi. Cu nimeni nu
am vrut să te împart dar iată că te scriu. Scrisul pe care l-am ales ca
mântuire, ca spovedanie, ca loc de întâlnire cu mine însămi, scrisului,
iată, i te destăinui. Aceste scrisori vor prelungi iubirea noastră pe
pământ. Dincolo de timp. Dincolo de margini. Nemărginirea.
Teama din
ochii mei, neîndemânatica mea ființă, tăcerea noastră salvatoare. Nimic
din ele nu mi-ai luat, tu m-ai primit pe mine și erai blând....
Mai blând decât o tăcere din pruncie, mai calm decât o înțelepciune
târzie, mai duios decât o iubire pierdută. Erai atât de eu! O apă
mergătoare. Taina albă.
Ai luat mâna mea și nu am mai simțit
frica. Ai cuprins spatele meu și ai adunat toți munții, mi-ai sărutat
chipul și mâinile mele ți s-au dăruit în semn de rugăciune. Forma
trupului meu a luat forma trupului tău și abia atunci, pentru prima
oară, am putut adormi liniștea.
Pași pe asfalt, mâini legănând,
trupuri de fum. Flori de April, zâmbetul tău, ani înfloriți. Cărțile
noastre, oamenii lor, toți un poem.
În inimile noastre, din
abisul însingurării, se înălța un cântec, ochii noștri atunci au început
să vadă, sufletele noastre au știut să se atingă, să se înfioare, să se
îmbrățișeze. Pentru întâia oară, din străfundul timpului, din tenebrele
nopții, am răsărit frumoasă căci tu vedeai prin mine.
Când eram
copil nu cunoașteam copilăria, acum din viața cea de toate zilele simt
că prin tine pot retrăi minunea. Și pentru asta pot să-ți mulțumesc.
Rămâi.
Patimi înflorite. Sângerie alinare. Pietre de foc. Ademenire. Dorul din piele. Crucea pe ape. Crinul din noi.
Căutarea ființei. Prinosul bucuriei.
Nu am scris despre tunelul de flori, păstrez în mine bucuria revederii.
Amintirea nopții albe mă învăluie ca un giulgi de sidef pe care fluturi
vin să se așeze și cuvintele care aleargă prin sângele meu se opresc ca
pentru un bun rămas prea timpuriu.
Templu de flori.
Ruguri de flori.
Aripi de flori.
Eterna revenire.
©Luminiţa Amarie Scrisori albe
