Scrisoare albă LXXIV

Amestec de sânge furat eternității
Plouă.
Am umblat prin ploaie ore în șir.
Am făcut, desigur, opusul a ceea ce mi-ai spus. Am răcit. Pe străzile pustii trupul meu a avut loc să se piardă, să se adune, a putut fi singur, a putut plânge, a putut să se depărteze de inima aceasta care încercă să scape din colivia lumească, din meandrele terestre ale trupului și să se arunce în această iubire care îmi macină ființa și care, totodată, mă înalță. Trupul meu s-a dezlipit de mine și a plecat să locuiască în amintirea ta.
Frânghii de apă, cetini de spini, pași de pământ.
Cazi pe liniștea trupului meu cu tot aburul depărtărilor, eu te culeg și tac. Eu te iubesc și plec.
Ah! Cine suntem noi? Noi doi. Niște străini. Două universuri pierdute în liniștea aceleiași eclipse. Două trupuri care se caută unul în celălalt, gânduri ale aceleiași tăceri. Ritmul unui cântec. Strigăt și pedeapsă. Cuib.
Credeam că sunt eu cel mai trist om fericit. Credeam că numai eu mai știu a aștepta. Sunt departe. Au înflorit castanii, îi privesc și-mi amintesc cuvintele tale care luminează în mine precum niște sfeșnice de flori și mi-e dor de verdele de-acasă.
Lumina crucii din cimitir.
Tata în pragul casei din copilărie, tata care tare ar fi fericit să știe că te port. Tata - singura legătură cu originea sângelui meu.
Mă gândesc să te strig. Mă opresc în ploaie. Nu mai pot să respir.
La ce bun lacrimile când tu mi-ai spus că doar lumină ai găsit în mine. Zâmbesc înlăcrimată.
Privesc graba trecătorilor.
Oare ei au fost vreodată fericiți? Oare au plâns vreodată pentru că nu știau căile fericirii care mereu trec prin lacrimi? Oare această lume pierdută mai poate fi adunată? Oare cuvintele acestea care nu sunt cuvinte mai pot atinge inima rătăciților?
Tind să cred că da căci fiecare purtăm în noi scânteia salvatoare. Pesemne că frica ne doar îngheață apele, apele inimii.
Nu am vrut să povestesc lumii cum mi te-ai arătat. Nu am vrut să spun acestei vieți despre cum m-ai lăsat să răsar în ochii tăi. Cu nimeni nu am vrut să te împart dar iată că te scriu. Scrisul pe care l-am ales ca mântuire, ca spovedanie, ca loc de întâlnire cu mine însămi, scrisului, iată, i te destăinui. Aceste scrisori vor prelungi iubirea noastră pe pământ. Dincolo de timp. Dincolo de margini. Nemărginirea.
Teama din ochii mei, neîndemânatica mea ființă, tăcerea noastră salvatoare. Nimic din ele nu mi-ai luat, tu m-ai primit pe mine și erai blând....
Mai blând decât o tăcere din pruncie, mai calm decât o înțelepciune târzie, mai duios decât o iubire pierdută. Erai atât de eu! O apă mergătoare. Taina albă.
Ai luat mâna mea și nu am mai simțit frica. Ai cuprins spatele meu și ai adunat toți munții, mi-ai sărutat chipul și mâinile mele ți s-au dăruit în semn de rugăciune. Forma trupului meu a luat forma trupului tău și abia atunci, pentru prima oară, am putut adormi liniștea.
Pași pe asfalt, mâini legănând, trupuri de fum. Flori de April, zâmbetul tău, ani înfloriți. Cărțile noastre, oamenii lor, toți un poem.
În inimile noastre, din abisul însingurării, se înălța un cântec, ochii noștri atunci au început să vadă, sufletele noastre au știut să se atingă, să se înfioare, să se îmbrățișeze. Pentru întâia oară, din străfundul timpului, din tenebrele nopții, am răsărit frumoasă căci tu vedeai prin mine.
Când eram copil nu cunoașteam copilăria, acum din viața cea de toate zilele simt că prin tine pot retrăi minunea. Și pentru asta pot să-ți mulțumesc. Rămâi.
Patimi înflorite. Sângerie alinare. Pietre de foc. Ademenire. Dorul din piele. Crucea pe ape. Crinul din noi.
Căutarea ființei. Prinosul bucuriei.
Nu am scris despre tunelul de flori, păstrez în mine bucuria revederii. Amintirea nopții albe mă învăluie ca un giulgi de sidef pe care fluturi vin să se așeze și cuvintele care aleargă prin sângele meu se opresc ca pentru un bun rămas prea timpuriu.
Templu de flori.
Ruguri de flori.
Aripi de flori.
Eterna revenire.

©Luminiţa Amarie                                                        Scrisori albe