Mă strigi, te strig, dar nu mă mai auzi,
De dor și în celule te zidesc.
Fâșii de ceruri punem între noi,
Precum un demon, crunt te-aș fi iubit!
Azi îngropăm și fulgere-n noroi,
De ce acel cuvânt nu l-ai rostit?
Un aer ca de iod simt în plămâni,
Mă gâtuie dureri ce-am înghițit;
Ai pus în mine îngeri și păgâni.
Acel blestem de ce nu mi-ai rostit?
Mă ții ca pe o jertfă-n rit carnal,
În mine-atingeri și chemări ai scris,
Te-aș fi iubit tăcut apoi fatal;
De ce-mi rămâi ca fructul interzis?
Emoții rupi din mine, te sărut!
Dar astăzi nu mai știi să mi te-nchini.
De ce să mi te dai nu ai știut?
Pe trup port azi cămașa ta din spini.
Acel cuvânt mi-e astăzi un cavou,
Precum o grotă-n care un ascet,
Cu fiecare rugă cade-n hău,
În veci însă n-am să-ncetez s-aștept!
Din mine nu mai știu să te gonesc,
Ți-am scris tăcerea mea prin rugi și stânci.
Cuvântul care-nseamnă "te iubesc",
În mine-nțelenește răni adânci.
© Luminita Amarie
Alte poeme semnate de Luminita Amarie