Dac-am plecat, nu voi uita de tine,Mi-e teamă doar de oamenii prea goi.
Durerea neputinței urlă-n vine,
Și iarăși m-aș întoarce către noi.
Din trupul meu, din carnea mea săracă,
Din gura ta… izvorul nesecat,
Rămâne-n amintire, dar opacă,
E viața mea, căci îmi rămâi plecat.
Nu știu de unde-atâta suferință,
De unde-atâtea lacrimi și noroi?
Eu mi-am clădit cetatea pe credință.
Ruină iarăși s-a ales din noi!
Închipuirea mea, ades bolnavă,
Durerea ce-mi zăcea mocnit în piept,
Mi-a adâncit adâncul și hulpavă
M-a blestemat ca pururi să te-aștept.
N-am înțeles sindromul neroziei
Şi-al unui timp ce îl credeam apus,
Când patima și spasmele mâniei,
Cetatea de lumină ne-a răpus.
Acum mă duc, străine. Dus mi-e trupul.
Ca o epavă scutur din priviri,
Broboane vii… lipsite de-orice scrupul,
Dorindu-mi să mă spăl de-amintiri.
