Te port, te scriu și tac

Recompui și mă cânți din trăiri îngropate,
Gândul tău cere drept, viața mea nu "te poate".
Sunt aici, peste tot, un blestem înflorit,
Azi te vreau, patul meu ți-e altar și ți-e schit.

Acum ninge sălbatic, eu am umerii goi,
La fereastră respiră trupul meu, ochii tăi.
Nu mai știu să adorm, e mizer prin oraș (...)
Te tot caut în vid cu un dor pătimaș.

Port în piept un izvor, pe spinare cărarea,
Pofte am nelumești, nu mă-ncearcă uitarea.
Ai văzut, dragul meu, eu aici, tu plecat,
În funebrul din jur tu mă-mbraci în curat.

E târziu, nu mi-e somn, sorb din tine trecutul,
Te-așteptam să-mi răsai, ia-mă, fă-mă tributul.
Și mi-e frig și mi-e dor, nici cafea nu mai am,
Mă hrănesc c-un trecut când credeam că trăiam.

Mă sfidezi și-mi arunci gânduri care-nfioară,
Dar în loc să te-alung, te cerșesc să-mi fii seară.
Pe aici îngeri dorm patul mi s-a răcit,
Cerul meu siniliu sub zăpezi i-amorțit.

Mă dezbraci de tăceri și pe mine pui cerul,
Ninge parcă-ntr-un fel ce-ți sfințește misterul.
Nu mi-e somn dar mi-e frig, și nu vreau să mă-mbrac,
Port pe trup suflul tău, ca oglinda un lac.



© Luminița Amarie