În veci poeme nu-ți voi mai cârpi,
Te voi lăsa pe tine cu tăceri.
Ce istoviți se plimbă pe poteci,
Doar îngeri goi, cu aripi de-mprumut.
Puteam să nu te vreau știind că pleci;
Acum la gura nopții beau năut.
Cât vinețiu pe chipuri ce-ntâlnesc,
Plâng coșcoviți luceferi în gunoi,
Iar anii noștri trec, se risipesc,
Ne dăruim himerelor de sloi.
Bătrâni, cu slavă parcă în priviri,
Întineresc văzându-se-n altar.
Doar ei mai poartă veșnicia-n firi,
Lucru văzut apoi doar de-un gropar.
Ce amăgiți se nasc în sere prunci,
C-o mamă și un tată virtual,
Și sfinții se uimesc și își dau brânci,
Văzând nevrednicia-n ritual.
Un cerșetor privește plictisit,
Știind că toată munca e-n zadar,
Degeaba vile-n aur ne-am clădit,
Când sufletul ni-i negru și ogar.
Ce scandalos se știe azi "trăi",
Ducând doar jertfă - carne- la guvern.
Și demonii prin iad dau a codi,
Temând îngrămădeală în infern.
Ne cresc copii într-un regim sărac,
Lipsit de taine și de-nvățături,
În van ne este orișice zabrac
Și ne purtăm ca niște acrituri.
E trist, e trist, mi-e trist ,of, oameni buni!
Ce surogați suntem și toți pierduți,
Și am uitat de vatră și străbuni,
Suntem săraci, minciunilor vânduți!
Bolnavi, murdari de-atâtea-nsinuări,
Ca niște sclavi cerșind ultima zi,
Ne facem din iluzii alte țări,
Visând la împlinirea de-a trăi.
Ce îmbâcsit e cerul între noi,
Te duci și tu, te pierd în efemer,
Rămân în urmă îngeri triști și goi
Și-o lume cotropită-ntr-un ungher.
© Luminița Amarie
