Și îngerii privindu-te se miră
De unde-atâta patos și oftat ...
În mâna ta se-ncheagă universul,
Cu un cuvânt mă-nvii și mă omori;
Te-aș îmbrăca în mine și tot versul
Ți l-aș purta-n adânc printre comori.
În pieptul tău, victorii se-nfiripă
Și tot în tine știu capitula.
Ești îngerul ridat cu o aripă,
De te-aș avea, cum te-aș întitula?
Ți-aș spune poate "domnul meu din umbră",
Sau nu ți-aș spune, numai te-aș privi.
M-aș arunca în taina ta cea sumbră
Și te-aș ierta de-n lacrimi m-ai strivi.
Te-aș alinta cu ora-n care viața
Pulsează-n noi, căci știm a ne trăi.
Și când privirea ta mai poartă ceața,
Cărarea ta spre aștri aș croi.
Eu mult nu am, nici nu știu dacă timpul
Cu mine se mai poate prelungi.
Adeseori m-asemăn unui stipul,
Ce frunzele-și încearcă a lungi.
Și știu că în zadar e așteptarea
Dar ce ne-am face dacă n-am dori...
O clipă să atingem împăcarea?
Fiori în noi să-nceapă a rodi.
Tăcerea ta se-aseamănă c-o rugă,
Sau poate o dorință, nici nu știu.
Și dacă toți de lacrimi vor să fugă,
De ce-și dorește-un om să fie viu?
Ţi-aş spune, deci, pe nume... Cu suspine
Te-aș înrobi în cântecul tău sfânt.
Și te-aș avea, dar nu mi-ai aparține,
Eu, pana ta din trup ... sau zborul frânt.
© Luminita Amarie
sursă imagine: net
