Eu, care credeam că sunt cel mai puternic om, cel mai de neînvins uragan, cel mai pios fluture....(eu care credeam că sfinții nu dorm)...
Știi tu ce înseamnă să tremuri în fața unui gând, în fața unui loc gol, în fața unui prezent ce-ți seamănă a sfârșit, sau mai degrabă în fața unui sfârșit ce nu vrea să se apropie?
Știi tu cum ți se întunecă în fața ochilor când, trezindu-te dintr-un coșmar, locul de lângă tine e gol, singurătatea fiindu-ți atunci acea trădătoare care te-a mințit că-ți va umple toate golurile ființei.
Știi tu cum e, într-o duminică seară, când fiecare gură de aer miroase a dragoste, a pâine coaptă, a doi, să te găsești stând, pe vechea ta canapea, într-o casă (a ta) pustie și să auzi cum îți trosnesc și oasele de atâta singurătate?
Știi tu, omule, străinule, iubirea mea de nicăieri, știi tu ce gust are cafeaua în diminețile ce-ți înfloresc pe suflet urmele singurei tale nopți de dragoste care poate că nici nu a existat vreodată?
Știi tu cum durerea cu care te sugrumă singurătatea îți ia uneori și dorința de a mai muri, când îți urăști atât de mult clipele goale încât ai vrea să le pedepșeti cu eternitatea, să fie mereu așa, ca niște mumii care de fapt nu au murit și sunt condamnate să existe în bătaia vântului, în corola inimilor care nu mai au sânge?
Știi tu cum e ca singurul crez, singurul altar să-ți fie deodată lagărul unde în loc să mori pentru a nu mai îndura tortura durerii ești condamnat să trăiești?
Nu le știi, căci tu nu simți singurătatea, sunt eu cu tine.
Îți scriu aceste rânduri fără să respir, sunt ca un catarg purtat de vânt, ca o corabie fără timonă, ca un fulger încremenit.
Te vreau aici, în inima singurătății mele.
Eu.
© Luminița Amarie
Scrisoare albă I; Scrisoare albă II; Scrisoare albă III; Scrisoare albă IV; Scrisoare albă V; Scrisoare albă VI; Scrisoare albă VII; Scrisoare albă VIII; Scrisoare albă X; Scrisoare albă XI; Scrisoare albă XII; Scrisoare albă XIII; Scrisoare albă XIV; Scrisoare albă XV; Scrisoare albă XVI; Scrisoare albă XVII.
