De munții care-au fost martori iubirii noastre,
Ce gust să aibă vara fără un pas în doi ,
Ce foc să ardă-n ceruri făr' de neguri albastre.
Cu jale mă gândesc la anotimpul vieții;
Nici primăvara noastră nu va mai înflori.
La lunile ca focul, la nopțile blândeții,
La trupul meu sărac ce va încărunți.
Nici prundul,nici cărarea ce-mi ascultau suspinul,
Nu știu pașii străini ce-i vor mai colinda.
O rupere de nouri, ne-a fost prea crunt destinul
Și ce se va alege de trupu-mi de cișmea.
Și nu mai știu nici macii, nici crinii, nici pădurea
Care iubiri le-or fi precum nouă ne-a fost cântul.
Acum fără de tine, colind pământu-aiurea,
Cu gând c-a mea chemare ți-o va aduce vântul.
Și clipa fără tine, și toamna arămie,
În tine m-ai zidit, în suflet mi-ai pus rana.
Ne-am risipit ca fumul în nori și-n sihăstrie,
Nimic nu știu de noi, tristeții îi trec vama.
Nimeni nu va iubi, dar nimeni, niciodată,
Așa cum numai noi știut-am duce drumul.
O lacrimă îngheață pe fața mea uitată
Și-n mine amintirea și doru-și au cătunul.
© Luminița Amarie
