Sunt nopți în care somnul îmi pare o povarăȘi zile când lumina îmi arde-ntreagă fire,
Când visele terestre mi-s pline de ocară
Și de întreaga lume ascund a mea privire.
Când îmi înalț durerea, la ceruri și tăcerea
Mi-e ca un fel de moarte și-apoi o Înviere.
Când în singurătate îmi mai găsesc averea
Și-n gândurile-mi triste găsesc o mângâiere.
Când trupul meu de ceară se plimbă prin grădina
În care doar secretul e spectrul curăției.
Când lacrima sărată îmi curăță tulpina
Dezbrac-a mea ființă de voalul murdăriei.
Sunt clipele în care doar dorul se așterne
În casa mea pustie, în pieptul meu sălbatic;
Și la fereastra nudă privesc cum iarna cerne
Atâta greutate pe sufletu-mi iernatic.
Atunci aș lua în palme tumultul vieții mele
Și aș pleca spre mine cu gând că voi afla,
De ce mă simt întreagă doar când privesc la stele -
Și care-mi este locul, pe unde-i Steaua mea?
© Luminița Amarie
Alte poeme
