cu puțin nisip dar destul de izolată încât să mă poți primi ca pe o
jertfă la apus
o briză la răsărit
pictat cu sângele
fulgerelor mute
Viața -
de ce mă întrebi ce e viața ... nu vezi că ea e acum?
Tu m-ai privi pierdut
și mult prea
demn apoi
ți-ai aprinde o țigară
din care
ai respira parcă
ofranda
acestei întâmplări de-a fi
unul
și vei lăsa tăcerea
ce o vei vedea născându-se
în mine
să se evapore
ca spuma
valurilor ce ne-ar atinge
tălpile
coapsele
trupurile dizolvându-se
vag și nedefinit
privirea ta ar avea ceva
din verdele ierbii
de mai
și albastrul cerului
de toamnă
eu aș tremura
desigur
ca o frunză
ce nu a reușit
să se desprindă de ram odată
cu Septembrie
aș tremura ca o ultimă
frunză pe un copac
chinuindu-mă din răsputeri
să mă rup
de ram
să ating pământul
aș pluti
aș fi dezgolită
în bătaia ochilor tăi
dorinței de a ne fi
și
am deveni
taina adâncurilor
mării
© Luminița Amarie
Alte poeme
