M-ați aruncat în voi și prin unghere,
În mine ați săpat ca un groapar.
Se pare c-aș fi fost ca o greșeală
Pe care ați fi vrut s-o îndreptați,
Ca o furtună scrisă cu cerneală,
Prin care goi, dar plini de voi umblați.
Ce-ați fi crezut, din trupul meu ca vinul
C-ați fi putut cu dinții să păstrați?
Din mine-a izvorât doar pur... și chinul,
Puteți pleca oricând, să mi-l lăsați.
De ce-ați crezut că sunt o colivie
În care-ați fi putut să adormiți?
Eu aripi n-am, dar Dumnezeu mă știe,
Că v-am trăit, c-ați fost și voi iubiți!
În ochii cui vedeți acum durerea,
Cu care mâini să mai cuprind din cer,
Când tot ce mai rămâne e tăcerea
Și atâta de multe umbre care pier.
Credeați că dăruirea e murdară,
Când din lumină suflete răsar,
Că viața mea cea tristă și hoinară
Va fi ce voi vedeați ca pe-un pahar -
Ce-i gol de vin și de tăria vieții,
Dar plin lacrimi și de desfrânări.
Oh, oameni, eu, am luat din ceara ceții
Și am sculptat icoane, dezlegări!
Ce dacă m-ați atins cu mâini murdare,
Ce dacă v-am trăit pentru-un minut,
Căci știți, din lut, doar nufărul răsare
Eu n-am știut trăirea să-mi imput.
De-aș judeca și eu din nedreptatea
Ce am cules din roua de pe stânci,
Aș arunca în hăuri puritatea...
Căci omule, de nu trăiești, nu plângi!
© Luminița Amarie
