durerea nu va fi niciodată
îndeajuns de mută încât să macine oasele
oțelite sudate
în care s-au cuibărit zilele
- trăite împreună - în tăcere
Fiecare dimineață un motiv în plus să trăiești
dar lipsa găurind inima
va sfârși prin a primi
destul aer încât să strivească
să disipeze amprenta atâtor amintiri
Anii nu vor mai exista
Nimic nu va mai exista
dealtfel toate clipele
vor fi niște suspendări pe un pod de umbre
deasupra abisului din noi
de care până la urmă vom fi înghițiți
Vom încerca să mimăm
ne vom strădui să zâmbim des să fim în rând cu lumea
Ne vom scurge încet dar pentru veșnicie în morminte pustii
Nici moartea nu va mai putea sfida dorința noastră
de a încheia o piesă fără final
Căci vom muri pentru a continua să trăim
lângă cei ce au plecat cu tot cu rol.
© Luminița Amarie
