Cândva simțeam adânc chemarea morții,Acum ca-ntr-o clepsidră mă scobor,
Am alungat nevrut soborul sorții,
Mă rog să mor, să mor, mă rog să mor!
Aveam și eu odată o putere
De-a mă aprinde-n lacrimi și-a zâmbi,
Azi nu mai am nimic, nicio durere,
Mă rog să mor, Oh, Doamne, de-aș muri!
Demult, vedeam o viață-ntr-o petală,
Câmpii de flori sădit-am în pustiu,
Acum le sunt tăcerilor vestală,
Mă rog să mor, să mor căci mi-e târziu!
Cândva eram și eu lucrarea vieții,
Iubeam și eu, trăiam neprihănit.
Azi nu mai am nici binele tristeții,
Mă rog să mor, să mor c-am obosit!
© Luminița Amarie
