Nu mai vine nimeni în barul acesta
Urmele femeilor goale se târăsc încet
Spre camerele închiriate
Pline cu umerașe de plastic și carcase
Cu gândul că nimeni nu le va vedea obosite și nemachiate
Se furișează pe tocuri lipsite de personalitate
Orele lor deghizate s-au sfârșit
Plouă și nu înțeleg de ce plângi
Nu înțeleg de ce doar eu te văd că plângi
Toți trec indiferenți la durerea ta
Umple paharul
stinge lumina
Vom fi doar noi
Nimeni nu va ști
Nimeni nu va înțelege de ce două pahare
De ce două scaune
De ce privirea mea e mereu în golul din stânga
Toți mă vor vedea numai pe mine
Totuși, nu înțeleg de ce plângi
Nu vezi că nu ajută la nimic nici durerea nici fericirea
Nu vezi că degeaba ne îmbrăcăm diferit
Zilele au același început același ironic sfârșit
Nu vezi câtă cenușă duc pe umeri
În ochi
Pe buze
Vântul se întoarce cu spatele la noi
Nu înțeleg nimic
Timpul a Încremenit Fără tine
Iată-mă în barurile nopților
Nimeni nu știe cui îi vorbesc
Nimeni nu reusește să mă alunge definitiv
De-o vreme spune lumea
Că purtarea mea demențială
Alungă îngerii
Nimic n-au înțeles nici ei și poate că nici tu
Nu înțeleg totuși de ce plângi
Plouă din ce în ce mai tare
Un nod în piept
Mă împiedică să-ți spun că ai reușit
Rămâi
Ești
singura dovadă a existenței mele
Poate că de aceea și plângi
doar tu-mi mai vezi tristețea
ce îmi învinețește mâinile
și
asta te doare neiertat de mult.
Plouă și plâng(i).
© Luminița Amarie
