Emoțiile ne cuprind ființa. Ne devorează liniștea sângelui.
Atunci este momentul când devenim vii.
Preț de câteva clipe, anumite întâmplări ne pot împlini existența, defini
rostul, dărui mângâierea la care toți visăm sau dărâma toate castelele
iluzorii la temelia cărora am muncit ani întregi.
Dar ce sunt anii în fața unei emotii?!
Nu am știut să mă feresc de ele, uneori m-au înălțat, alteori m-au
zdrobit, de unde și puterea mea de a-mi asuma singurătatea care îmi pare
azi, de pe peronul acestei simple vieți, mai mult însingurare.
Am plâns mult, am zâmbit poate și mai mult, am uitat pentru că am vrut
să uit, am tăcut pentru că am simțit că e momentul să tac apoi am fost
fericită, am fost atât de fericită! Toate pe neașteptate mi s-au
întâmplat, toate parcă pentru a se amesteca fără sens cu liniștea mea
pentru ca apoi să o cutremure, să o limpezească, să o facă de
nestăvilit. Da, o liniște de nestăvilit port în mine.
Ce minune aceste întâmplări ale vieții!
Ce miracol bucuriile și totodată lacrimile!
Ce-ar face omul fără ele?
Nimic n-ar fi, nimic n-ar izbândi.
De mică am învățat să îmi ascund trăirile, ele apăreau dezgolite doar
sub ocrotirea singurătății, doar în taină, doar în întuneric, atunci, în
acel miez al firii, emoțiile mele, fie ele pozitive sau negative, luau
viață, începeau să fie și îmi imaginam lumea din ele, lumea care mi le
trimitea mie, tocmai mie care nu știam, nu înțelegeam cum de le pot
primi, simți, trăi.
Așa au crescut, s-au adăpostit, multe au murit, multe zac și acum în
profunzimea apelor sufletului meu și multe, atât de multe, s-au
transformat în frânturi, în povestiri de cuvinte pe care iată, acum,
fără să știu cum, ajung la suflete cu care relaționează, cu care se
întâlnesc și mai ales cu care se identifică.
Nu avem dreptul să ne însușim nimic din tot ceea ce ne înconjoară, și apoi, ce să faci cu frumosul fără de mister, fără de otravă, fără de un fel de durere crâncenă, sângerândă.
Am ajuns să cred că nici emoțiile nu ne aparțin, sunt semne de undeva de departe, ajung la noi atunci când este momentul lor, unele dor, altele aduc lumină, unele sfâșie, altele întregesc.
Nimic nu am fi fără aceste stări.
Privesc un stol de păsări negre, în formă de V, se înalță, mă gândesc la îngerul meu, o emoție dureroasă și atât de profundă îmi umple pieptul și tânjesc la focul care arde în noi, în fiecare din noi, la baza lui, oricât de dureroase ar fi, stau niște stări, niște emoții care chiar dacă sfâșietoare ne transportă în altă lume, ne face poate mai vii, ne dăruiesc din nou... clipa.
Nu ți-am mai scris de mult, aproape că uitasem că îmi pot lăsa emoția să zboare, să se înalțe, să fie.
Nu avem dreptul să ne însușim nimic din tot ceea ce ne înconjoară, și apoi, ce să faci cu frumosul fără de mister, fără de otravă, fără de un fel de durere crâncenă, sângerândă.
Am ajuns să cred că nici emoțiile nu ne aparțin, sunt semne de undeva de departe, ajung la noi atunci când este momentul lor, unele dor, altele aduc lumină, unele sfâșie, altele întregesc.
Nimic nu am fi fără aceste stări.
Privesc un stol de păsări negre, în formă de V, se înalță, mă gândesc la îngerul meu, o emoție dureroasă și atât de profundă îmi umple pieptul și tânjesc la focul care arde în noi, în fiecare din noi, la baza lui, oricât de dureroase ar fi, stau niște stări, niște emoții care chiar dacă sfâșietoare ne transportă în altă lume, ne face poate mai vii, ne dăruiesc din nou... clipa.
Nu ți-am mai scris de mult, aproape că uitasem că îmi pot lăsa emoția să zboare, să se înalțe, să fie.
© Luminița Amarie Scrisori albe
