Din copilărie

Lin și dureros
ca o ardere mută
ca un gust sec amărui
tămâia împrăștia prin piele
aerul cenușiu al iertărilor
i-au trebuit vieți pentru a înțelege
iertarea a venit singură
precum și aripile
plecări pe ape
adâncimea visării
făceau din ea o corabie bântuită
naivitatea i-a fost un scut
împotriva
pământului putred
dar n-a ferit-o nimic de suferință
copilă
părul bălai, mâinile albe moi
toate florile
toate văile
toate pădurile
îi cunoșteau ecoul glasului
vântul îi ardea obrajii adunându-i sângele
ghem fremătând
vietățile singurătății îi păzeau copilăria
a trebuit să crească pentru a învăța
că moartea e ca atunci
când nu-ți mai spune nimeni
noapte bună.


© Luminița Amarie