Scrisoarea unei duminici de toamnă

Am renunțat de mult să lupt cu neînțelegerile acestei lumi.Nu mă mai chinui să vorbesc, nu mă mai pierd prin detalii, nu mai știu cine sunt și îmi e bine așa.
Din nou îți scriu într-o zi de duminică. O după-amiază de duminică blândă, așa cum dealtfel este Septembrie, prima zi de Septembrie care iată, aduce în inima mea un vânticel tandru de toamnă ca o mângâiere.
Mi-e dor de toamna mea. Mi-e dor de toamna copilăriei mele.
De ce am rămas oare fără anotimpuri?
Nu am reușit să trec peste trecut. Nici nu m-am chinuit să trec peste el, păstrez atâtea amintiri, atâtea gusturi, atâtea întâmplări... și iar mi-e dor de tata.
Drumurile își au și ele un rost. Ale mele au ca rost dorul, amintirea curată a unei copilării cum pruncii de azi nu mai pot avea, atât de simplă dar atât de frumoasă.
Nu am ales singurătatea, nu am ales acest zbucium total al ființei, nu am ales nimic din ceea ce trăiesc.
Stările mele de angoasă din senin.
Frica mea nejustificată ori de câte ori sunt fericită.
Starea mea de vinovăție când frumosul mi se întâmplă.
Nu am învățat să fiu altcineva, nu am învățat să joc vreun rol de unde și sfiala mea în fața oamenilor.
Am ajuns la un stagiu al vieții mele poate trist, poate puternic dar fără îndoială al dorului desăvârșit.
Am ajuns să-mi fie foarte greu în preajma oamenilor. Prea puțini mai au astăzi răbdare cu un suflet timid, un suflet care nu știe să se comporte, un copil printre oamenii mari, un suflet singur dar care își apără singurătatea ca o fiară albă, cu bunătate.
Am și scris dealtfel un poem despre această durere, durere pe care o transform mereu în emoție.
De mult nu ți-am mai scris și am atâtea să-ți spun...
Despre clipele mele cerșind singurătatea, despre clipele mele blestemând singurătatea.
Dragul meu, sunt într-un loc superb. Îți scriu scrisoarea aceasta dintr-un fel de paradis al lumii, al pământului, dar la ce bun?!
Nimic nu poate înlocui simplitatea satului meu, liniștea odăii mele, privirea blândă a părinților mei, zâmbetul tău fugar, neliniștit, aproape sălbatic, nemaîntâlnit.
Oamenii nu pot înțelege, și apoi, cum am spus mai devreme... la ce bun să lupt cu morile de vânt...?
Nu știu unde s-a greșit, dar cu siguranță s-a greșit undeva pe drumul acestei vieți încât în sufletul meu, în ciuda atâtor motive să fiu fericită, nu e decât o mare tristețe căreia nici nu-i mai caut alinarea.
Port, cred, în mine, o tristețe salvatoare.
Este duminică, duminica fiind mereu a Domnului și a bunicilor. Duminica fiind mereu a copilăriei când ne adunam pe iarba de sub mărul din curtea casei și mama ne dădea să mâncăm la toți dintr-o farfurie.
Oh! Cât de bine era!
Acum mă tem că nimic nu mai are gust și nici nu mai poate fi împărtășit.
Și lumea nu înțelege tristețea mea căci ei mă văd în lumea asta mare, frumoasă ce-i drept, dar pustie.
Am mai scris despre duminică, am mai scris despre toate cele dar când tristețea mă învăluie ca valurile unei mări întunecate nu pot să nu îți scriu din nou. Este dealtfel ca și cum aș vorbi cu mine.
Mereu se întâmplă așa. De câte ori m-au salvat pe mine aceste scrisori...!
Cu dor de toamnă, cu dor de duminică îți scriu din nou că tu ești pacea mea și mă întreb va veni oare ziua în care am să-ți scriu să-ți spun că sunt fericită? Uneori îmi spun că tristețea este singura mea fericire.
Astăzi păstrez tristețea ca pe un giuvaer, e leagănul copilăriei mele în ea, ești tu și-atâtea amintiri pe care parcă le-am trăit în mine, numai în mine, căci nimenea azi nu le mai evocă.
Închei scrisoarea mea spunându-ți că apusul duminicii de astăzi se aseamănă unei Liturghii.
Nu știu de ce, așa, pur și simplu.

© Luminița Amarie                                                                  Scrisori albe